x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Spre pace în jurul Israelului. In memoria lui Shlomo Avineri

Spre pace în jurul Israelului. In memoria lui Shlomo Avineri

de Andrei Marga    |    29 Apr 2024   •   07:40
Spre pace în jurul Israelului. In memoria lui Shlomo Avineri
Sursa foto: Dan Marinescu/Intact Images

În jurul unei confruntări cu vaste implicații înfloresc de obicei opinii diverse. Or, numai abordarea cu date verificate și luând în seamă întregul dă rezultate.

Date ce vin, desigur, din surse multiple. Bunăoară, dinspre istoria scrisă cu acuratețe – căci e plin, din nefericire, de istorie improvizată. Apoi, dinspre dreptul internațional – cu condiția să fie drept, nu simpla invocare de acorduri de circumstanță, neratificate. Mai departe, dinspre economie, geopolitică, uneori și dinspre religie – bine stăpânite. Toate acestea sunt indispensabile. Considerarea opticilor care dau tonul rămâne necesară. Cunoașterea la fața locului este importantă.

Ca să lămuresc din capul locului lucrurile – căci la noi s-a instalat obiceiul să se comenteze nu ce susțin autorii, ci mai curând falsuri despre persoane, iar sub „corectitudinea politică” de azi se cultivă acest nărav păgubos – menționez că am cercetat și publicat adesea pe teme privind iudaismul, emanciparea evreilor și Israel (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Emancipare, asimilare, disimilare, 2014; Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2019). Analizele se încadrează în curentul inițiat la Vatican și în Germania al restabilirii istoriei, de fapt a relațiilor care au fost dintre Isus și evrei, creștinism și iudaism, germani și evrei, cultura europeană și contribuția evreilor. Adaug că m-am bucurat de fiecare dată să revăd Israelul, să fiu profesor la Ierusalim, universitatea socotită peste ocean cea mai bună din afara Americii. Și, desigur, să trăiesc atmosfera de vibrantă creație a Israelului, să cooperez cu personalități și să învăț. Am avut onoarea să prefațez volume despre vestigii ale culturii străvechi a evreilor și am participat la valorificarea acesteia. Mai menționez că am scris despre Islam (Ordinea viitoare a lumii, 2017), am participat la acțiuni europene de extindere a cooperării Europa - Egipt, am avut contacte în Turcia, Maroc, Algeria, Liban, Kuweit și am lucrat în perspectiva pacificării în Orientul Mijlociu la Universitatea ONU de la Tokyo.

Azi suntem, însă, ca oameni reflexivi și responsabili, în situația de a gândi asupra restabilirii păcii în jurul Israelului. Cu analiza de față, mă angajez, la rândul meu, în acest demers. O fac cu memoria vie  a cooperării noastre la Washington DC, Varșovia, Ierusalim și satisfacția  prieteniei cu  Shlomo Avineri, care, în calitate de filosof de renume mondial și, la un moment dat, ca director de cabinet al lui Itzak Rabin, a contribuit la acordul dintre Israel și Iordania și a pledat pentru înțelegerea dintre evrei și palestinieni. Reconstituirea sa a originilor intelectuale ale statului Israel, din cartea The Making of Modern Sionism (Basic, New York, 1981), a și rămas exemplara examinare  a formării unui stat modern. După atacul Hamas din 7 octombrie 2023, într-o intervenție în „The New York Times”, Shlomo Avineri a încheiat însă pesimist: unde se consideră că fiecare cetățean este de fapt doar soldat, perspectivele păcii se îndepărtează. El sublinia, totuși, că „realismul politic” trebuie să prevaleze. În optica acestui realism sunt scrise rândurile de față.

Cum am spus și cu alte prilejuri, conflicte internaționale se produc mai nou pe fondul circumstanțierii „dreptului istoric”. Expresia o iau aici nu în accepțiunea ilustrului von Savigny, care avea în vedere sistemul juridic rezultat din „conștiința istorică a poporului“, ci ca drepturi având ca suport istoria relevantă a unui popor pe un teritoriu, cu componente diverse. Concurența „dreptului istoric“ este mai ales cu abuzurile și accidentele istoriei și cu deciziile contingente de pe parcurs. Fără „dreptul istoric” se rămâne la nedreptăți, la conflicte înghețate, la compromisuri și nu se ajunge la pacea durabilă. Războaiele de azi confirmă plenar aserțiunea. Invocarea „dreptului istoric” nu deschide „cutia Pandorei”, cum sar reflex noii avocați ai stagnării în neajunsuri, sub deviza „să nu schimbăm nimic, căci este riscant”. În definitiv, orice aplicare a unui drept este act de voință – iar voința poate fi rațională.

Relația palestinieni-evrei nu a fost una idilică. Ea a înregistrat asasinate crunte, iar orice asasinat și moartea oricui sunt grave în sine. În Orientul Mijlociu, actualul conflict militar a început, știm bine, cu atacul organizației Hamas asupra Israelului, din 7 octombrie 2023, și s-a amplificat continuu, ca un conflict între state din regiune.

Întrebarea care se pune este: de unde plecăm în abordarea conflictului? Nu găsesc punct de plecare mai realist decât nevoia normalizării relațiilor dintre națiuni care se respectă și își respectă suveranitatea. În acest caz, cum știm, în 1948, grație eforturilor proprii și ca urmare a hotărârii ONU, evreii și-au putut vedea împlinită aspirația de a restabili propriul stat pe pământul strămoșilor lor. În continuare, Israelul s-a afirmat ca forță a inovației, etalând de la început o democrație riguroasă. Într-un ocean de opoziții, țara a trebuit să poarte repetate războaie pentru a supraviețui. Cum s-a remarcat adesea, niciun soldat străin nu a participat la apărarea acestei țări pe teritoriul ei. Israelienii și-au asigurat-o. Țara evreilor și-a construit o economie și o societate dintre cele mai performante, cu brațele și mintea cetățenilor. Nicio altă țară nu s-a edificat într-un timp atât de scurt, la un nivel de competitivitate atât de înalt. Israelul beneficiază mereu de premise rare: nu are nevoie de culturalizare, fiind deja printre puterile culturale în lume, nici de universități pentru statistici, aproape șaizeci de procente dintre cetățeni având calificări temeinice, și nici de stimulente pentru inovație și patriotism, acestea rezultând în mod firesc.

Mai știm că Rezoluția nr. 181/1947 a ONU a prevăzut, pe locul Palestinei controlată de englezi, „stat arab și stat evreiesc și regim aparte pentru cetatea Ierusalimului”. În 1948, s-a și proclamat statul Israel. Uniunea Sovietică a fost la început marele protector al noului stat, în organizarea ei personalități evreiești având un cuvânt cu greutate. Apoi SUA au preluat acest rol valorificând o tradiție a ponderii evreiești aparte – în fond, părinții fondatori ai Americii citeau în ebraică, deși doar o parte erau evrei, iar contribuțiile creative ale evreilor în cultura americană contemporană sunt azi greu de egalat.

A urmat, cum se știe, un șir de conflicte între Israel și vecinii săi, dar și de acorduri. Acestea au culminat cu „Abraham Accords”, realizate sub președintele Donald Trump. Sub aceleași auspicii, a fost elaborat planul de pace Kushner – rămas, din păcate, doar la stadiul de proiect. Plecând de la axioma cheie: securitatea statului Israel, rezolvarea chestiunii palestiniene și pacea cu vecinii merg mână în mână, acest plan conține idei noi pentru cine caută soluții.

Fapt este însă și că, între timp, se trăiește într-o „societate mondială”, care a adus cu sine o rețea de interacțiuni, pe care orice stat trebuie să și-o asume. Lumea formată în anii 1990 – cu globalizare comercială, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, intensificarea schimburilor, o supraputere solitară – a intrat în schimbare. Din 2010, și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor (Ordinea viitoare a lumii, 2017) și a început corectura globalizării. După criterii precise, în ultimul deceniu avem de a face, în privința influențării evenimentelor lumii, cu supraputeri  economice (SUA, China), supraputeri militare (SUA, Rusia, China), supraputeri politice (SUA, China, Rusia) și supraputeri culturale (SUA, China, UE). Centrul economic al lumii s-a mutat  din Europa, la Pacific. Deocamdată, armele nucleare țin pacea lumii, dar au intervenit perfecționări în armamente, care schimbă mai departe raporturile de forțe.

Iar în SUA, Casa Albă a fost preluată de administrația Joe Biden (2020). Aceasta a axat politica supraputerii dominante a lumii, în interior, pe „progresism”, iar, în exterior, pe teza „luptei democrației cu autoritarismul”, a lui Karl Popper (1945). Este, desigur, opțiunea unei administrații – tezaurul democrației principale a lumii de azi fiind, se știe, incomparabil mai complex. În opinia mea, John Dewey ar fi fost cea mai bună sursă de idei. În orice caz, rezultatul popperismului este azi  „lumea scindată”. În Orientul Mijlociu, a crescut din nou tensiunea între nevoia recunoașterii Israelului ca stat în frontiere sigure, înțelegerea cu țările arabe și aplicarea Rezoluției cu cele două state.

Conflictul din Orientul Mijlociu este alimentat în plus de relansarea terorismului și de resuscitarea nazismului. Terorismul a îngreunat mereu și a amânat atingerea de acorduri. Este ceea ce se observă azi încă o dată. Actualul cancelar german constata că se înregistrează din nou comportamente naziste în diferite țări. Uimitor, după ce se forțează rescrierea istoriei celui de Al Doilea Război Mondial! Și după deschiderea arhivelor la Moscova, Vatican și în alte țări, care dau o imagine în detalii nouă asupra a ceea ce s-a petrecut în război!

Este conflictul din jurul Israelului în afara confruntării ideologiilor din viața de azi? Evident că nu. Se pot aduce în discuție drepturile omului, democrația, suveranitatea – care sunt, firește, valorile de referință ale modernității zilelor noastre. Și este normal ca ele să rămână! Dar nu cumva pericolele ne obligă să nu ne lăsăm în seama „confruntării politicilor partizane”, ba chiar în „conflicte civilizaționale” – cu bază adesea închipuită? Sunt de părere că este de revenit, dincolo de politici și ideologii, inclusiv de cele ale „războaielor civilizaționale” – pe care, paradoxal, azi le aplaudă nu țări aflate în fruntea democrației și civilizației, ci persoane și grupuri cu orizonturi înguste – la a-i aborda pe oameni ca ființe, fiecare în căutarea unei vieți cu sens.

Cum se poate ieși totuși din conflictul de azi din Orientul Mijlociu?

Nu se poate evita luarea în seamă a cel puțin două situații într-un fel paradoxale. Bunăoară, superioritatea militară a Israelului este netă pentru oricine judecă lucid. Dar tendințele demografice și relația cu lumea arabă din jur fac să nu existe nici aici vreo soluție militară care să fie durabilă.  Dreptul istoric al evreilor de a avea propriul stat în țara strămoșilor lor este categoric. Dar rămânerea în organizarea actuală, cu Cisiordania și Gaza așa cum sunt, va genera tensiuni. Pe plan larg, ponderea muslimilor în populația lumii crește.

Aceste fapte nu se pot contesta. Spus direct, nu se întrevede o soluție durabilă fără cele două state prevăzute deja în Rezoluția din 1947, la care părțile au și convenit la un moment dat, la Oslo, Camp David și în alte locuri, și fără cooperarea regională. Păstrarea și extinderea „Acordurilor Abraham” este de fapt parte a oricărei soluții, iar de garanția supraputerilor va fi  strictă nevoie multă vreme.

Are mare importanță opinia populației din Israel. Din ceea ce ne spune BBC, peste 62% dintre intervievați sunt de părere că acest conflict nu ar trebui escaladat. Opinia presei israeliene este în favoarea aflării alternativei la conflictul continuu.

Are mare importanță și opinia palestinienilor. Nu este o altă cale spre aplicarea Rezoluției ONU și spre pace decât discuția între cei implicați.

Dreptul la apărare al Israelului este incontestabil, ca al oricărei alte națiuni ce și-a format un stat demn între statele lumii! De aceea, pentru orice om care procedează rațional, asigurarea păcii în jurul Israelului este un imperativ. Și aceasta din multe rațiuni.

Să luăm un exemplu. Sunt mai multe religii organizate conceptual. Nimeni, însă, destul de informat, nu poate contesta poziția Israelului în ordinea revelației – o revelație care a dus la civilizația rațională în lume, bazată pe libertate, dreptate, atâtea câte sunt astăzi. Unul sau altul dintre oameni poate crede sau nu crede în Dumnezeu. Unul sau altul poate crede că monoteismul este produs persan, cu Zoroastru, sau egiptean, cu cei pe care i-au întâlnit evreii la Nil, sau evreiesc, cu Abraham. Libertatea credinței este pentru fiecare om ceva de neclintit. Dar nu se poate contesta că Biblia evreiască, preluată apoi în cea creștină, mai târziu în Coran, este punctul de plecare al culturii și civilizației în care trăim. Apărarea Israelului este astfel, rațional vorbind, cauză a oricui – iudeu, creștin, muslim.

Apoi, nimeni cu capul pe umeri nu contestă superioritatea de azi a Israelului în multe privințe. Statul s-a apărat singur în fața unor forțe adesea copleșitoare. Probabil, însă, că sub privirile noastre s-a produs o altă schimbare majoră în lume: noua echipare cu armamente a statelor face ca nicio țară – exceptând, poate, supraputerile – să nu se mai poată apăra singură în eventualitatea unui atac. Probabil și că economia mondială nu poate suporta pe mai departe zdruncinăturile  conflictului din Orientul Mijlociu.

Suntem în continuare confruntați cu un fapt șocant – continua contestare de către Iran a existenței statului Israel. Faptul nu se lasă tratat în treacăt. Dar, totuși, nu cred că este ceva definitiv, căci în istorie nu s-a stat mereu astfel.

Desigur, competitivitatea extraordinară a Israelului pune pe gânduri vecinii și țările din jur – ca fapt de cultură și civilizație. Dar și ascensiunea Iranului, cu străvechea sa cultură și cu dezvoltarea sa de astăzi, o face tot mai mult. Aceste situații trebuie însă gândite în profunzime, căci de reacții din invidie, teamă, răutate sau orice altă pornire, este deja plină lumea.

Neînțelegerile ultimelor decenii au făcut ca mișcările din proximitatea granițelor Israelului, ostile lui, să prolifereze. Într-o oarecare măsură și războiul din Gaza, dincolo de multipla sa condiționare, este un efect. Nu se pot anihila însă aceste mișcări fără acorduri între statele implicate.

Conflictul din Orientul Mijlociu a adunat crime oribile, ca rareori în istorie. Deciziile în urma lor rămân dificile pentru conștiința umanității – cât timp oamenii rămân oameni. Este clar că decizia politică este una, decizia militară este alta, decizia de abordare a civililor este cu totul alta. Dincolo de toate, există, însă, justiție, atât cât oamenii o fac. Cred că la ea trebuie apelat. Am în vedere o justiție evident ferită de instrumentarea dreptății, care pare că se răspândește în zilele noastre. Înlocuirea generală a recursului la arme cu justiția este condiție a oricărei rezolvări în Orientul Mijlociu.

Ce-i de făcut nemijlocit? Sunt de părere că nu va fi pace durabilă în Orientul Mijlociu și, prin implicații, în lume, fără patru pași.

Primul este lămurirea viitorului palestinienilor. În joc sunt populații relativ mari a căror voință nu poate fi ignorată. Soluția „două state” nu poate fi respinsă fără a prelungi indefinit conflictul. Iar această soluție cere imaginație și inovație – de care planul Kushner și-a dat seama. Nu putem spune că planul păcii în jurul Israelului  este deja gata, dar efortul de soluții creative, asumate de părți, nu ar trebui părăsit.

Al doilea pas are în vedere faptul că, odată cu extinderea conflictului la confruntarea militară dintre Israel și Iran, ca state, acestea trebuie aduse la discuție, față în față. Doar ele pot apoi stabili împreună ce este de făcut pentru a pune capăt conflictului. Nu este nicidecum ușor, dar, ne amintim, tot într-un moment de maximă tensiune, după confruntări armate, a intervenit surpriza istorică a întâlnirii Menahem Begin - Anwar el Sadat. Ea ar putea fi repetată cu Israelul și Iranul ca actori. În definitiv, ținta împărtășită realist de toate părțile nu poate fi decât pacificarea. Știm dificultățile, dar tocmai fundamentele culturale străvechi ale celor două popoare pot alimenta o nouă abordare.

În generarea surprizei istorice salutare, România a jucat atunci un rol relevant. Din nefericire, la decidenții de acum din țara noastră nu există asemenea capacitate și angajament. Dar acest angajament ar putea fi asumat de alții, din țară sau din afara ei.

Al treilea pas este articularea neîntârziată a unei cooperări regionale, incluzând Turcia, Irakul, Siria, Libanul, Arabia Saudită și țările din „Abraham Accords”. Nu este pace între două state în afara păcii în regiunea lor. Nu este, cum vedem astăzi, nici pace în lume, dacă nu este pace în regiune. Până la înțelegeri mondiale, o pace regională este cum nu se poate mai  utilă.

Al patrulea pas se referă la faptul că și conflictul din Orientul Mijlociu face evidentă nevoia unui aranjament de securitate al supraputerilor. O lume cu supraputeri antagonice este „lumea scindată” și a crizelor diversificate de astăzi. Se constată ușor că antagonizarea țărilor nu duce decât la conflicte – în cele din urmă militare. În definitiv, nu s-a făcut niciun pas nou în democratizare prin aplicarea popperismului de după 2020 dintr-o rațiune simplă: nu este teren mai bun pentru dezvoltare și promovarea democrației decât cooperarea internațională. (Din volumul Andrei Marga, Pacea astăzi, în curs de publicare)

×
Subiecte în articol: pace Israel Shlomo Avineri